O refugiată somaleză în vârstă speră să-și petreacă restul zilelor alături de familia pe care o credea pierdută

Refugiata somaleză Fadumo Nour Zein, 81 de ani, stă pe un pat metalic într-un centru UNHCR din vestul României, mângâind genunchiul fiicei sale Fatima (46 ani) aflată în stânga ei, cu nepotul Ali lângă ea în dreapta. După ani de incertitudine, și-a găsit în sfârșit fericirea.

Timp de 20 de ani, Fadumo nu a știut dacă fiica ei, unul dintre cei doi copii ai săi adulți, mai trăiește sau nu. Soțul lui Fadumo, Ali Mohamed Zeid, figurează în evidențele UNHCR ca având vârsta de 85 de ani, deși în realitate nimeni nu știe sigur ce vârstă au el sau soția sa. Sunt căsătoriți de atâția ani încât Fadumo, în glumă, spune că nici nu-și mai aduce aminte de nunta lor.

Cuplul a locuit în capitala somaleză Mogadishu de-a lungul a 17 ani de război. Nu și-au luat bilet de avion către Siria decât în momentul în care viața a devenit insuportabilă în cartierul lor, în 2008. N-au bănuit nicio clipă că trei ani mai târziu războiul avea să izbucnească și acolo.

„A fost înfricoșător”, spune ea despre războiul din Siria care a început în martie 2011. „Am început să ne aducem aminte de războiul de-acasă”, în timpul strămutării în interiorul Siriei.

Pe măsură ce au îmbătrânit și au devenit mai fragili – soțul lui Fadumo este acum orb, surd și se resimte după un accident vascular cerebral – le-au purtat de grijă unii refugiați somalezi confrați. Curând însă, acele suflete miloase care au avut grijă de ei au plecat rând pe rând pentru a începe o viață nouă în altă parte.

 

Pe lângă necazurile lor, Fadouma și Ali Mohamed se confruntau și cu faptul că pierduseră orice legătură cu fata lor cea mare, Fatima, plecată din Mogadishu în 1991.

Chiar și după standardele refugiaților și emigranților somalezi nomazi, împrăștiați pe tot globul în urma căderii guvernului central în 1991 și a zecilor de ani de războaie și anarhie ce au urmat, povestea lui Fadumo și a fiicei ei uimește prin multiplele separări și reuniri ce ar putea părea neverosimile chiar și într-un film de la Hollywood.

În comunitatea de somalezi în exil din Siria, bogată în povești de viață, Fadumo a întâlnit întâmplător o persoană datorită căreia în 2010 lamentările sale legate de fiica pierdută s-au transformat într-o reuniune de familie. Așa a aflat că Fatima plecase în Germania, apoi ajunsese refugiat în Marea Britanie, iar soțul i se prăpădise din cauza a ceea ce Fatima considera a fi fost o eroare medicală în timpul unei operații.

„Am plâns de bucurie… n-am cuvinte să descriu ce sentimente mă încercau în acele momente”.

Rememorând convorbirea telefonică ce le-a reunit pe cele două femei, mama spune „Am plâns de bucurie”. Fadumo a fost uluită să afle că fiica ei era în viață, „n-am cuvinte să descriu ce sentimente mă încercau în acele momente”.

Fatima a luat avionul către Siria pentru reîntâlnirea cu părinții, și acolo a fost șocată la vederea tatălui său devenit, în urma accidentului vascular cerebral, o umbră a bărbatului voinic de odinioară care lucrase ca agent de pază la mai multe ambasade din Mogadishu. Acum, la Centrul de Tranzit în Regim de Urgență (CTU) din Timișoara, acesta este hrănit, pe rând, de Fatima și Ali care au grijă de el cu mult drag.

La puțin timp după reuniunea din 2010, Fatima, cetățean britanic, a început demersurile pentru admiterea părinților săi în Marea Britanie în cadrul unui program de reîntregire a familiei. În următoarele trei zile, eforturile ei vor da, în cele din urmă, roade. Ali și Fatima au cheltuit o bună parte din banii lor venind la Timișoara și stând aici pentru a-i ajuta pe Fadumo și Ali Mohamed să ajungă în locul în care urmează să-și petreacă ultimii ani din viață.

„Mă bucur că plec împreună cu fiica mea”, spune Fadumo, o femeie tandră, brăzdată de riduri, cu un zâmbet firesc pe buze și o sclipire jucăușă în ochi. „N-am văzut-o atâția ani de zile. Mă bucur tare mult că voi fi alături de fata mea, nepotul meu și toți copiii lui”, adaugă ea, punând astfel o ușoară presiune pe Ali care are 24 de ani, încă nu e însurat și sigur nu are niciun copil.

„Nu vreau decât să am liniște și pace”.

Ali, care are propria mică afacere în domeniul IT, s-a mutat din apartamentul londonez modest al mamei lui pentru a le face loc bunicilor săi. Fatima, care lucrează ca îngrijitoare, și-a adaptat apartamentul pentru a-i oferi condițiile necesare bunicului său cu dizabilități, fiind pregătită să-și folosească priceperea pentru a îngriji și de părinți, pe lângă clienții săi obișnuiți.

Din ce povestesc Ali și Fatima, acestea reprezintă sacrificii minore pe care le fac pentru a-și păstra familia unită, după o viață petrecută pe drumuri, în speranța reunirii.

La CTU, unde refugiații aflați în drum spre țara de relocare pentru a începe o nouă viață pot aștepta în siguranță până se finalizează demersurile legate de situația lor, mai este cineva care are grijă de cuplul nostru vârstnic, o somaleză refugiată pe nume Ruqia care   le-a purtat de grijă celor doi în Siria. „Îi spun fata mea”, zice Fadumo despre  Ruqia. „Se simte mai în largul ei dacă sunt și eu aici”, adaugă Ruqia, care peste câteva zile urmează să plece în Bradford, Anglia.

Pe drumul de la camera ca un dormitor dedicată femeilor, spre dormitorul bărbaților unde se află soțul ei mai mult țintuit la pat, Fadumo meditează la schimbările ce vor veni odată cu sosirea lor în Marea Britanie, ultima țară care speră să îi mai fie cămin.

„Nu vreau decât să am liniște și pace”, spune ea. „Am fost în Siria unde am crezut că o să fie pace. Dar apoi a izbucnit războiul. Sper să nu înceapă războiul și în Londra”.

Share on Facebook Share on Twitter