Valentina: „Aceasta e părticica de ”acasă” care mă ține ancorată într-o lume dată peste cap”

Această poveste face parte din seria „O părticică de acasă, o părticică de speranță”, care aduce în prim-plan vocile ucrainenilor strămutați.

N-aș fi crezut vreodată că voi trăi să văd un război pe scară largă. Și tot nu-mi vine să cred, nici acum. Într-o zi trăiam liniștit, la 30 km de Harkiv, iar a doua zi, totul s-a schimbat. Eu și soțul meu, amândoi de aceeași vârstă, deja fragili din cauza anilor, ne-am trezit pe drum, lăsând în urmă casa, viața, tot ce știam. Acum, casa noastră e una cu pământul. Așa, pur și simplu.

Aveam albine. Soțul meu iubea mierea. Avea o grijă și un interes aparte când mergea să le vadă. Iar mie îmi plăcea grădinăritul. Era o viață simplă, dar ne iubeam viața.

Când au venit voluntarii și ne-au spus că putem pleca în Moldova, am zis da, crezând că va fi pentru o lună. Au trecut trei ani. Și nu mai avem unde ne întoarce, nicăieri care să mai semene cu „înainte”.

Drumul spre Moldova a durat cam 24 de ore. Îmi amintesc și acum liniștea apăsătoare din mașină, plină de oboseală și nesiguranță. Și totuși, când am ajuns, am fost întâmpinați cu căldură. Am ajuns într-un sat mic. Satul nostru, acum. Și spre surprinderea noastră, ne-a amintit de casă. Ritmul vieții, pământul, obiceiurile – toate aveau ceva cunoscut.

Am început din nou să lucrez în grădină, aveam nevoie de ceva care să-mi țină mâinile ocupate, mintea trează. Biserica e aproape, și am început să ajut și acolo. Orice ca să nu las gândurile să mă copleșească.

La început, oamenii din sat erau curioși. Apoi, au venit spre noi. Atâta bunătate și căldură. Încet, ne-am integrat. Am devenit parte din ritmul lor. Și felul în care se roagă aici seamănă mult cu ce știam eu de acasă.

Când am plecat, mi-am strâns Biblia în brațe tot drumul. E veche, dar am încercat să o păstrez cât de bine am putut. Mă leagă de cine am fost înainte de război. Asta e părticica de acasă care mă ține ancorată într-o lume dată peste cap.

Aici, în Moldova, am găsit multă alinare în felul în care e trăită credința. Așa m-a cucerit Moldova. Sunt tradiții frumoase și aici. Festivalul Covorului din sat, Paștele, când am copt Pasca împreună cu localnicii. Unele lucruri sunt diferite, da, dar altele parcă sunt ecouri din trecutul meu.

De asta mă atașez. Asta e părticica mea de acasă. Și asta e părticica mea de speranță.