Refugiații își conturează speranța prin culoare, la atelierul de artă românească

Ameira Hasaballah, originară din Libia, pictează un tricou. Folosește nuanțe vii de galben și roșu pentru a reprezenta un copac maiestuos, cu rădăcini puternice.

„Când am plecat din Libia, tatăl meu mi-a spus că trebuie să fiu puternică pentru copiii mei, la fel de puternică precum rădăcinile unui copac,” spune ea.

 

Ameira, în vârstă de 34 de ani, participă la un atelier de artă organizat de UNHCR și organizația parteneră AIDRom (Asociația Ecumenică a Bisericilor din România), menit a le oferi o experiență deosebită, încurajatoare, pe durata pandemiei de COVID-19, refugiaților aflați la CTU – Centrul de Tranzit în Regim de Urgență Timișoara,

Atunci când un grup de 45 de refugiați evacuați din Libia a ajuns la Centrul de tranzit de urgență (CTU) din Timișoara în martie 2020, toți au crezut că nu vor petrece mai mult de câteva luni în acel loc înainte de a pleca mai departe spre noua lor casă, din țara de relocare.

 

 

Dar pandemia și carantina care au urmat i-au forțat să își schimbe planurile și le-au întârziat plecarea. Știind cât de dezamăgiți și de frustrați se vor simți refugiații, UNHCR România și AIDRom au intervenit pentru a le proteja atât sănătatea cât și starea de spirit.

Într-o dimineață însorită, personalul de la CTU pregătește atelierul care va fi condus de artista Livia Mateiaș.

Sunt aranjate mese în curte, pe care sunt așezate seturi de pictură viu colorate și tricouri albe. Refugiații se adună. Nereușind să își controleze entuziasmul, copiii încep imediat să deseneze pe coli mari de hârtie.

Ultimele luni au fost dificile pentru refugiați. Pentru a-i ajuta să treacă mai uțor peste așteptare și pentru a le reduce anxietatea, UNHCR a propus diverse activități, de la sport la cursuri de limbi străine. Acum, Livia îi invită să își exprime gândurile și emoțiile pictând tricouri, deoarece arta poate să vindece.

 

 

Ameira a trecut prin experiențe traumatizante. Născută în Libia devastată de război, s-a căsătorit în 2014 și s-a mutat împreună cu soțul ei în Sudan. Dar cei doi nu au găsit decât nesiguranță acolo.

În 2018, soțul ei a plecat pe mare în căutarea unei vieți noi în Europa.

„Nu am mai auzit niciodată de el”, spune ea. „L-am căutat peste tot, dar nu am primit nicio veste despre el. A fost declarat dispărut. Eram devastată”.

Ameira s-a întors în Libia, însărcinată în opt luni cu al doilea copil. Cei doi fii ai săi, Shareef, de 5 ani, și Ameer, de un an, sunt acum împreună cu ea la CTU.

Când condițiile o vor permite, vor începe o nouă viață în Norvegia. „Voi avea o șansă la normalitate”, spune ea. „Aștept cu nerăbdare să mă stabilesc în sfârșit în Norvegia, care oferă drepturi reale pentru femei și copii.”

„Este atât de emoționant să vezi refugiații folosind arta pentru a se face auziți”, spune Nisreen Rubaian, reprezentantul UNHCR în România. „Arta este o formă de a face față tuturor schimbărilor din viața lor, în special în contextul pandemiei. Le amplifică emoțiile și menține speranța vie.”

Samuel Tekie, 31 de ani, din Eritreea, participă și el la atelier. Era student în clasa a XI-a când a plecat de acasă într-o călătorie lungă și dificilă.

„Familia mea era săracă,” spune el. „Am fost nevoit să renunț la școală și să îmi caut un loc de muncă, dar fără succes.”

Fără să meargă la școală și șomer, risca să fie recrutat în armată. S-a mutat în Sudan, dar nici acolo nu a găsit de lucru, așa că a plecat în Libia.

„Am călătorit 21 de zile prin Sahara, cu puțină mâncare sau apă, sub paza traficanților, doar pentru a ajunge în Libia și a fi închis într-un depozit transformat în închisoare,”

spune el. „Abia în 2019 am reușit să mă înregistrez la UNHCR și am avut șansa de a găsi un loc sigur în Europa.”

La fel ca și Ameira, Samuel va fi până la urmă relocat în Norvegia.

Desenul de pe tricou vorbește de la sine – un soare galben strălucitor se ridică deasupra unui munte gri. „Mulți ani, am fost blocat în spatele unui munte de greutăți, dar acum soarele răsare și în sfârșit există speranță”.

Când atelierul s-a încheiat, o duzină de tricouri pictate se usucă pe iarbă, purtând visele refugiaților în viitor.

Pentru artista și profesoara Livia, priveliștea este una plăcută. „Am venit aici bucuroasă să cunosc oameni noi,” spune ea. „Am găsit artiști talentați și un mesaj universal – dragoste și pace pentru toți.”

 

Share on Facebook Share on Twitter