Refugiați Doctori în România – De Horia Manolache

Portretele Refugiați Doctori în România realizate de Horia Manolache în 2021, în timpul pandemiei Covid-19 și poveștile acestora ne vorbesc despre dorința oamenilor ce fug din calea războiului și a persecuției, de a onora generozitatea comunității gazdă inclusiv prin eforturile din prima linie a spitalelor din România.

Ochii refugiaților din fotografii arată luptele și speranțele lumii noastre. Au văzut durerea și au văzut războiul. Sunt oameni care au trecut prin conflicte, persecuții și suferințe greu de imaginat și au trăit cu teama că nu va exista un „mâine” pentru ei și pentru cei dragi lor. Și-au părăsit casele pentru o viață în care există speranță.

Poveștile lor ne arată că suntem împreună. Au venit în România și au făcut-o „acasă”. Vin din locuri cu acces limitat la servicii medicale sau sociale, la educație și la resursele necesare unui trai în siguranță. Lucrează în domeniul medical și știu cât de important este să faci bine pentru că au văzut, mai mult ca oricine, ce înseamnă răul.

Nu pot sta deoparte și merg în prima linie, acolo unde e cea mai mare nevoie. Se oferă voluntari în spitalele Covid, învață pentru a fi medici și asistenți cât mai buni, care vindecă și alină suferințele. Vor să ajute, să schimbe lucrurile.

Împreună cu ei, suntem o echipă. Învățăm unii de la alții pentru că știm că nimeni nu e în siguranță până când nu vom fi cu toții în siguranță.

Expoziția Refugiați Doctori in România este dedicată Zilei Mondiale a Refugiatului 2021. Vernisajul va avea loc la Muzeul Țăranului Roman, în 13 iunie 2021, ora 17:00, în cadrul Festivalului de Film Documentar și de Drepturile Omului One World Romania 14.


 

Abdulraoof Al-Khateeb, refugiat din Siria în România

Abdulraoof Al-Khateeb a venit din Siria în România ca refugiat, dar și pentru că aici putea studia Medicina, așa cum visa. Nu i-a fost ușor la început, o spune chiar el. „Nu știam tradițiile și cultura țării. Nu știam limba, dar încet, încet, am început să fiu conectat cu oamenii, să comunic mai bine cu ei și să particip la multe activități în România”.

S-a oferit voluntar chiar în prima linie a departamentului de urgențe pentru Covid, într-un spital din Timișoara. Cel mai mult l-a impresionat cum oamenii erau departe de familiile lor și a încercat să le aline suferința.

„Am văzut o mulțime de pacienți într-o situație grea, care aveau dificultăți de respirație și alte tipuri de boli cronice. Era foarte rău să-i văd departe de familia lor, mai mult, că suferă de o mulțime de boli și mereu am încercat să îi ajut atât cât am putut”, își amintește Abdulraoof.

„Îmi doream să îi văd bine și să las un zâmbet pe chipurile lor”, spune el, gândindu-se că ce a visat întotdeauna, copil în Siria fiind, a fost să îi poată ajuta pe cei din jur. Este motivul pentru care a ales Medicina.

„Am ales medicina pentru a ajuta oameni. În același timp, este interesant să cunoști fiziologia, cum funcționează corpul uman. Astfel, înveți cum să tratezi corect oamenii și te bucuri când îi vezi că se fac bine și că se vindecă de aproape orice fel de boală”, este credința lui Abdulraoof și scopul său în profesia pe care a ales-o atât cu sufletul, cât și cu mintea.


 

„Oriunde mergi, vei avea un șoc cultural. Am știut asta dinainte de a venit aici dar, din fericire, aici în România, oamenii sunt foarte prietenoși. M-am simțit foarte repede ca acasă, vecinii și colegii de facultate m-au ajutat să învăț limba, mi-au povestit despre tradiții, despre mâncare”, își amintește Ammar Joma de venirea în România. „Acum simt că e a doua mea casă aici”.

A venit ca student dar, în acest timp, a început războiul în Siria și a fost nevoit să ceară azil în România. Și-a continuat studiile și acum este medic rezident pe ortopedie la Spitalul Județean din Timișoara.

A ales Medicina pentru că a văzut, copil fiind în Siria, ce înseamnă suferința. „Am vrut mereu să ajut și să contribui la o viață mai bună pentru oameni. Nimic nu se compară cu momentul când vezi un pacient care înainte suferea și, după ajutorul tău, zâmbește”, spune Ammar. E pasionat de ceea ce face, de complexitatea corpului uman și de soluțiile pe care le poate găsi, ca medic, pentru a alina suferințele oamenilor.

„E minunat sentimentul că poți să dai înapoi comunității care te-a ajutat foarte mult și care te-a făcut să te simți ca acasă”, spune Ammar. I-a fost greu în pandemie, a muncit foarte mult, dar cu bucuria că „am putut în sfârșit să dau ceva înapoi oamenilor care m-au ajutat când am fost aici, și care mi-au dat tot ce au putut”.

Fiecare gest mic de recunoștință sau bunătate îi bucură sufletul. Nu poate uita o pacientă de la ortopedie, cu o proteză de șold, i-a mulțumit că el, un străin, a făcut totul ca ea să se simtă mai bine. Nu o poate uita nici pe vecina lui, o doamnă în vârstă, care l-a văzut străin în bloc și îi oferea mereu ceva bun de mâncare. „Astfel de momente m-au făcut să vreau să mă implic și mai mult să-i ajut pe oameni”, spune Ammar.

Ammar Joma, refugiat din Siria în România


 

Ebrahim Musawa, refugiat din Yemen în România

„Cred că suferințele cauzate de război și cele cauzate de Covid sunt aproape același, este doar un instrument diferit. În pandemie este un virus care afectează și ucide oamenii, iar în război există arme și împușcături, dar rezultatul e același. Am văzut cât de periculos este virusul în lunile în care am lucrat în spital Covid și cred că fiecare dintre noi ar trebui să fie conștient de pandemie și să-și ia toate măsurile pentru a se proteja”, spune Ebrahim Musawa.

Ebrahim este refugiat din Yemen, a locuit temporar și în Arabia Saudită, iar acum este student la Medicină în Timișoara și voluntar la Unitatea de Terapie Intensivă de la Spitalul Municipal. Știe mai bine ca oricine ce înseamnă războiul. „De aceea am cerut azil. Când a început războiul în Yemen, nu se mai putea locui acolo. Pare că nu se mai încheie, e foarte dureros”, spune el.

Medicina a fost visul lui din copilărie. „Eram fascinat tot timpul de modul în care medicii fac tot posibilul să ajute oamenii, să-i trateze și să le facă viața mai ușoară”. Și-a dorit să fie unul dintre ei. În perioada pandemiei, nu a stat deoparte. Era nerăbdător să fie în prima linie. „Cred că este datoria fiecărui student și medic să ajute în această pandemie. Dacă noi nu am face asta, atunci cine?”, se întreabă Ebrahim.

Când a aplicat să fie voluntar, știa că este riscant. Familia s-a speriat și a încercat să îl oprească, dar pentru Ebrahim este o datorie și o pasiune să fie acolo. „Munca în spital m-a făcut să fiu mai integrat în comunitatea românească”, spune el. A fost șocat la început de cât de bolnavi erau oamenii, mulți dintre ei intubați, sedați, în stare gravă. L-a afectat. L-a afectat și faptul că, afară din spital, erau oameni care credeau că nu există Covid, nu se protejau și nu îi protejau pe ceilalți. Fiind atât de aproape de pacienți și de familiile lor, a văzut ce înseamnă suferința provocată de virus.

„Putem învăța din ce se întâmplă”, spune Ebrahim cu speranță. „Și este minunat să vezi un pacient pe care l-ai tratat de Covid cum părăsește spitalul cu o stare de sănătate bună”, adaugă el zâmbind.


 

„Meseria de asistent medical este viața mea”, spune Rivalda Fernandez Maria Indira. E din Havana, capitala Cubei și la 17 ani începea pregătirea să lucreze în domeniul  medical iar la 19 ani se specializa în asistență medicală pentru terapia intensivă. „Cel mai frumos lucru este atunci când poți ajuta pe cineva bolnav, când poți să-i alini durerea”, adaugă ea.

Timp de 12 ani, a lucrat cu pacienți în stare critică, făcând totul pentru a-i salva. În 2016, a fost nevoită să plece din Cuba pe motive politice. ” Soțul meu era persecutat din cauza politicii cubaneze și am decis să plecăm, înainte ca ceva rău să ni se întâmple. Era important să-mi protejez viața, a copilului și a soțului meu”, își amintește Rivalda.

Ar fi vrut să ajungă în SUA, dar nu au putut, așa că au ajuns pentru o lună în Rusia, de unde au găsit oportunitatea de a pleca, pentru că nu aveau nevoie de viză, în Serbia, unde au stat timp de 8 luni într-o tabără, așteptând să se deschidă granița cu Ungaria. Nici în Ungaria nu au putut trece, așa că au decis să vină în România.

„Am intrat în România prin granița de la Timișoara. Am mers pe jos trei zile. Trei zile împreună cu fiul, soțul și soacra mea. A fost greu”, rememorează Rivalda venirea în România. Când Poliția Română i-a găsit, și-au cerut dreptul pentru azil și l-au primit, după un proces de patru ani.

Și-ar dori foarte mult să profeseze ca asistentă medicală în România dar, momentan, nu poate. O oprește faptul că încă nu a învățat suficient de bine româna, dar și că echivalarea studiilor este dificilă. „Eu sunt asistent medical în Cuba, dar aici aș fi infirmieră. Am aceleași studii (ca cele ale unui asistent medical din România), dar la specializarea de pe diploma mea scrie infirmier general și nu este același lucru ca aici”, explică Rivalda.

Altceva nu vrea să facă. „12 ani din viața mea am fost asistentă medicală! E pasiunea mea și asta știu să fac cel mai bine”, spune Rivalda, cu speranța că, într-o zi, va îngriji pacienții dintr-o secție de terapie intensivă, într-un spital românesc.

Rivalda Fernandez Maria Indira, refugiată din Cuba în România


 

Mohamed Alili, refugiat din Siria în România

„E un loc bun pentru mine, stabil și exact asta căutam, stabilitate”, spune el despre venirea în România. De când a ajuns ca student la medicină în România în 2016, Mohamed Alili numește acest loc acasă. A lăsat Siria în urmă în condiții grele, fiind forțat să o părăsească și să aplice pentru statutul de refugiat. Era foarte tânăr, avea 17 ani și era activist, milita pentru dreptate în Siria pentru că „am crezut că există o obligație sau că trebuie să fac ceva ca om și ca sirian pentru țara mea”.

„Cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată a fost să mă alătur ca voluntar într-un spital Covid”, spune Mohamed. A văzut câtă nevoie este, cât de încărcat este sistemul medical, în special în zona de Terapie Intensivă, și a decis că nu va sta deoparte, în ciuda temerilor părinților săi care nu dormeau noaptea sau ale prietenilor că s-ar putea infecta. „Le-am spus, nu, este decizia mea. Nu m-am gândit atât la riscuri sau consecințe pentru că am decis să fiu doctor asta înseamnă a fi soldat, a te duce acolo unde este nevoie, e o datorie. Nu mi-a fost teamă pentru că am avut grijă, am urmat protocolul întocmai și am avut toate echipamentele de protecție medicală de care aveam nevoie”, explică el.

Cel mai bun sentiment din lume pe care l-a avut Mohamed a fost atunci când a văzut oameni care au plecat din ATI pe picioarele lor, după ce fuseseră în stare gravă, chiar intubați. Nu i-a fost mereu ușor. „A fost foarte greu, mulți alții au murit acolo în terapie intensivă. De unii dintre pacienți m-am atașat … da, a fost emoționant să încep să cunosc acești oameni atât de bine”, mărturisește el. A suferit mult când unui tânăr pacient de care se atașase, cu care se împrietenise și cu care vorbea zilnic, i s-a înrăutățit starea și a murit. „Știam atâtea despre el și el despre mine”, spune Mohamed cu durere în glas. Știa din școală că, medic fiind, nu trebuie să dezvolte legături emoționale cu pacienții, că misiunea ta profesională e alta și că te poate afecta. Dar nu a putut să se detașeze.

S-a prezentat mereu ca refugiat în spital sau în afara lui pentru că a vrut să transmită că refugiații nu sunt o povară ci, din contră, pot veni cu o experiență pe care oamenii de aici nu o au, pentru că au văzut și trăit lucruri diferite și dure, experiență care poate ajuta la îmbunătățirea sistemului.

A învățat enorm de mult din experiența într-o secție de terapie intensivă dintr-un spital românesc. „Ajutându-i pe oameni și susținând sistemul medical, am ajuns să îl cunosc mai bine, să știu unde sunt problemele și unde se poate îmbunătăți. Sper ca în viitor să fiu o parte din el”, spune Mohamed.


 

„Am plecat de acasă, din Kurdistan, Irak, pentru că acolo sunt prea multe probleme, nu te poți simți liniștit, în siguranță”, spune Miran Rizhin, care locuiește de patru ani în România. „Nu aveam condițiile să duc o viață normală, să fiu un om normal”, își amintește ea.

„Înainte era bine, acum nu. Acum este război”, povestește Miran. Își aduce aminte ce greu era, cum nu avea curent, apă, gaze sau ce probleme avea cu salariul, care niciodată nu venea întreg. Ca mulți alți refugiați, Miran a plecat pentru o viață mai bună și, mai ales, pentru o viață care nu e guvernată de teamă.

E medic dar, până acum, oricât de mult și-a dorit, nu a reușit să profeseze încă în România. Motivul? Unul birocratic – diploma ei este în limba kurdă și nu a găsit un traducător autorizat care să o poată traduce oficial. În Irak, a lucrat timp de cinci ani în spital, la laboratorul de analize.

„Am ales medicina pentru că mi-a plăcut mult, vreau să fiu de ajutor, îmi doresc ca oamenii să fie sănătoși și fericiți”, mărturisește Miran. Se simte împlinită doar atunci când poate să facă ceva pentru oameni și de-abia așteaptă să poată profesa ca medic în România.

Miran Rizhin, refugiată din Irak în România


 

Mahdi Kawar, refugiat din Siria în România

„Am avut șansa să ajut în pandemie”, spune Mahdi Kawar, refugiat, student la medicină în România și voluntar în secția de terapie intensivă a unui spital. Mahdi este sirian, născut și crescut de fapt în Kuweit. Nu a simțit însă niciodată acel loc ca fiind acasă. „Casa mea este locul unde se află familia mea, dar în Kuweit nu am simțit niciodată că aparțin”.

De mic, a vrut să fie doctor, la fel ca tatăl lui. Copil fiind, mergea în spital și era impresionat de felul în care părintele său, un model pentru el, salva oameni. Nu și-a imaginat vreodată că ar putea face altceva. „E singurul domeniu de care simt că aparțin”, spune Mahdi.

Când a fost nevoie, Mahdi a sărit să ajute. Când spitalele românești erau pline de pacienți Covid, când medicii abia mai făceau față, Mahdi Kawar nu a stat deoparte. A completat un formular de voluntariat pe site-ul facultății și s-a dus în prima linie, în Terapie Intensivă.

„Nu mă tem de Covid”, spune el. „Sunt atâtea infecții și virusuri în această lume și, dacă mi-ar fi teamă de toate, nu aș mai putea practica medicina. Este misiunea mea să fiu acolo, să lupt cu ele, nu să mă tem”.

Multora nu le-a venit să creadă că un străin e atât de dedicat în a-i ajuta pe pacienții români să treacă mai ușor de boală. „Era atâta nevoie de oameni!”, exclamă Mahdi. Pentru pacienți era mai greu să își dea seama cine e acolo pentru ei, sub toate straturile de protecție, mai ales că unii dintre ei erau, din păcate, în stare critică. Uneori stătea și asculta, observa, petrecea mai mult timp acolo decât ar fi fost nevoie pe tura lui.

Medicii, asistenții sau infirmierii din spital însă, compleșiți de atâta muncă, erau recunoscători voluntarilor care ajutau la monitorizarea și îngrijirea pacienților, la hrănirea lor, curățarea, la administrarea tratamentului. Iar Mahdi era recunoscător că poate face asta, că poate ajuta și că poate învăța acolo unde e mai greu.


 

„Am ales Medicina pentru că mi se pare cea mai nobilă meserie”, spune Ismael Alhammadi, cetățean sirian născut în Kuweit și refugiat în România.  Studiază în Brașov și ar vrea să se specializeze, atunci când termină facultatea, în chirurgie generală, și să rămână în orașul de la poalele Tâmpei, care l-a primit cu atâta generozitate.

Deși încă de la început a făcut toate stagiile în spital, a văzut pacienți zilnic, este trist că, în perioada pandemiei, studenților nu li s-a dat voie să facă practică sau să fie voluntari în spitalele Covid, la fel cum se întâmpla în orașe precum București sau Timișoara. Ar fi fost important pentru el, atât ca om care vrea să ajute, cât și ca viitor medic dornic să capete experiență.

Ar fi vrut tare mult să fie acolo, în prima linie, să ajute și să învețe, într-un spital care tratează bolnavi Covid. Nu i-ar fi fost teamă. „Locuiesc singur, părinții mei nu sunt aici, nu aș fi avut pe cine să pun într-o situație riscantă”, spune el.

A învățat ceva important pentru cariera lui de viitor medic, însă, din această perioadă. „În orice moment se poate întâmpla ceva și nimic nu e stabil”, spune Ismael, care știe că, data viitoare când va fi nevoie, nimic nu-l va opri să fie în prima linie.

Ismael Alhammadi, refugiat din Siria în România


 

Refugiați Doctori în România de Horia Manolache

 

Abdulraoof Al-Khateeb

Ammar Joma

Ebrahim Musawa

Rivalda Fernandez Maria Indira

Miran Rizhin

Mahdi Kawar

Mohamad Alili

Ismael Alhammadi