Rănile nevăzute ale războiului
Rănile nevăzute ale războiului
Tatiana, o femeie zveltă și vioaie, de 64 de ani, deschide ușa cabinetului și ne atenționează să nu plecăm fără a semna registrul vizitatorilor. Mai schimbă două vorbe în română cu administratorul Centrului apoi ne dă de înțeles că este gata.
La patru luni după invazia Ucrainei de către armata rusă, Tatiana împreună cu soțul ei au traversat frontiera și au venit în Moldova. „Am lăsat 17 capre, găini, rațe, totul a fost dăruit pe la prieteni și rude. Noi trăiam lângă o bază militară și constant se auzeau bubuituri de la explozii. Odată s-au spart toate ferestrele. Așa ceva văzusem doar în filme”, povestește ea gesticulând intens.
Fiica ei împreună cu nepoata au venit mai devreme. Datorită lor, cuplul a lăsat gospodăria agonisită o viață întreagă și a ajuns în Moldova. „La început ne retrăgeam cu soțul în parc. Dacă auzeam o sirenă sau un foc de artificii ne speriam instantaneu. Totul rămâne aici”, spune Tatiana, ducând palmele la tâmple.
Vice-administratoarea
În Nisporeni a ajuns datorită unor rude care locuiau acolo. Ei au cinci copii și nu mai aveau loc de nimeni în casă. I-a găzduit Centrul pentru refugiați, unde Tatiana și-a găsit un rol important. „Sunt mâna dreaptă a administratorului.” Până la război a fost șefă pe gospodărie într-o școală privată în regiunea Odesei.
Printre responsabilitățile ei se numără organizarea graficelor de curățenie, monitorizarea sarcinilor, asigurarea că toți refugiații își primesc porția și urmărirea meniului. Până și cabinetul în care ne aflăm acum a fost negociat de ea.
„Lizocika” și sfaturile psihologice
După trei ani de război, pentru refugiații din Centru orice vizită a oamenilor „din afară” a devenit parte din program, povestește Tatiana. Cel mai mult îi place când vine „Lizocika”, psihologa de la Intersos.
Plângând, Tatiana îmi povestește cum sfaturile de gestionare a emoțiilor primite de la specialistă au ajutat-o atunci când fiica și nepoata ei erau la Lviv pentru o intervenție pe creier a copilei. „M-au atins cuvintele Elisabetei: eu o să mă rog pentru voi. Am înțeles că uneori validarea venită de la un om străin poate vindeca.”
De Republica Moldova o leagă povestea tinereții. Tatiana s-a născut în Ucraina, dar a învățat, s-a căsătorit și a născut doi copii aici. Abia în 1999, familia ei s-a mutat în Odesa.
Despre feciorul ei Tatiana povestește cu durere. „În 2014, băiatul nostru a murit de o boală.” Nu își dădea seama că avea nevoie de consiliere psihologică și de un specialist până să ajungă la Centru. Cu lacrimi în ochi îmi mărturisește: „Eu nu l-am uitat pe feciorașul mamei. Îl iubesc, el este în sufletul meu, dar datorită Lizei am început să mă bucur de viață și asta e chiar o minune.”
Nisporeni, Ungheni, Comrat, Căușeni...
Elisabeta, imediat ce pășește în Centru, este înconjurată de beneficiari dornici să își spună păsul și să primească validarea emoțiilor lor. Beneficiarii programului de consiliere psihologică află despre el de la alți refugiați, sunând la linia verde a organizației Intersos, fie prin grupuri sau rețele sociale.
După o oră și jumătate spre Nisporeni, Elizaveta glumește: „Asta încă e punctul cel mai apropiat de Chișinău. Iată la Comrat… Dar, da, drumul e cel mai rău”. Intervențiile în teritoriu au loc miercuri, joi și vineri, toate presupun drumuri de două ore.
Este luată într-o parte de o altă refugiată, venită recent după bombardamentele intensificate din ultima perioadă. Vorbește în șoaptă, aproape nedeslușit, iar Elizaveta ascultă mai mult decât întreabă, lăsând valul de povestiri să curgă fără întreruperi.
Durerea oamenilor
După grupe sau zile grele, Liza merge greoi spre bucătărie și se întreabă de ce lumea este atât de nedreaptă. „Pot sta și 15, 20 de minute până epuizez aceste întrebări, ca să mă pot detașa. Pentru că e greu să fii mereu în contact cu durerea oamenilor.”
Își amintește cum o beneficiară a vrut să îi arate o fotografie clară cu un cadavru și ea a acceptat. „Eu sunt foarte emotivă, dar atunci am acceptat, pentru că de fiecare dată când sunt în postura de psiholog încerc să păstrez distanța.”
Terapia de grup
Cel mai mult îi plac grupele de art-terapie cu vârstnicii. Așa înțelege că ei reușesc să se conecteze cu subconștientul lor. „Ei povestesc de ce au desenat marea sau acel copăcel și eu văd cum ei se schimbă la față.”
Una dintre grupele care i-au rămas în memorie este cea în care se discuta despre conflicte și cum trebuie soluționate. „Vedeam cum o beneficiară tace, eram curioasă dacă va răbufni și spre sfârșit de sesiune ea nu a mai rezistat și a scos la iveală un conflict mai vechi. Iată atunci am dezghiocat un exemplu care într-adevăr era în centru. A fost cea mai bună grupă”, spune ea entuziasmată.
„Unii beneficiari încep să vorbească abia acum, după ce au trecut acești trei ani. Până acum au ținut totul în ei”, explică psihologa.
Resentimentul războiului
Această experiență o confirmă și Dan Aramă, manager de proiect în cadrul Intersos. „Oamenii trăiau cu sentimentul că se vor întoarce curând acasă. Cu timpul, după un an, doi, și acum deja al treilea, se vede cum unii s-au resemnat într-un fel.”
Zâmbind povestește experiența unei beneficiare care a început să ducă lecții de yoga. „Unii decid să rămână aici, să se integreze. Nu pentru că își doresc asta, ci pentru că înțeleg că nu se pot întoarce. Dar speranța nu a dispărut. Oamenii încă se gândesc la casele lor, la membrii de familie rămași acolo”, spune Dan.
Despre program Dan menționează că este locul unde oamenii se întâlnesc și discută problemele lor, iar psihologii Intersos creează spațiul unde ei găsesc înțelegere și sprijin. „Majoritatea beneficiarilor noștri nu au un sistem de suport sau acesta este foarte limitat. Atunci, într-un fel, activitățile pe care le oferim devin o alternativă la sistemele de suport pe care oamenii le aveau înainte de război.”
