4 ani mai târziu: povestea Elenei, Iaroslav și Eva

La patru ani de la începutul războiului din Ucraina, viața soților Elena și Iaroslav se împarte între dorul de casă și micile bucurii locale. Bărbatul a devenit „expert” în zeamă, gătind-o cu mândrie și lăudându-se în fața colegilor cât este de gospodar. Femeia, însă, poartă cu ea greutatea exilului forțat. „Urăsc că a trebuit să plec. Nu-mi place starea asta de supraviețuire”, mărturisește ea.

Între timp, ea merge la biserica din cartier, caută grădiniță pentru fiica lor Eva și încearcă să-și construiască un cerc mic de cunoscuți din Ungheni.

Liniștea apartamentului este întreruptă de entuziasmul Evei: „Mama, mama! Am nevoie de culori!”, strigă fetița. Elena nu se grăbește. Se ridică de pe pat și îi întinde cutiuța din plastic cu creioanele tocite. „Ieri am colorat și vrea să mai colorăm și azi”, explică femeia. „Când găsim ceva care ne place, îl tot repetăm. Gata, mama trebuie să cumpere un album nou”, glumește ea.

„Trei zile fără apă, căldură și electricitate”

Motivul pentru care a hotărât să se refugieze în Moldova, abia câteva luni în urmă, este pentru că nu putea să o lase pe nepoata ei însărcinată acolo, în Ucraina. Ele își făcuseră deja planuri cum să se ajute reciproc. Totul s-a schimbat atunci când în urma unor bombardamente din Ucraina, Elena a rămas trei zile fără apă, căldură și electricitate. „Iată, pe masă am, ca amintire, o lanternă. Era deja încărcată și ea ne-a luminat trei zile”, spune femeia. Nepoata ei nu a vrut să plece.

Soțul ei, Iarosolav, era deja în Moldova. „Suntem ca o sămânță. Ne tot replantează viața dintr-un sol în altul. Și tot sper să prindem rădăcini în țara nouă”, spune Elena, cu lacrimi în ochi.

Prima dată a văzut un refugiat pe când lucra în resurse umane. Își amintește că l-a privit mult timp. „Era ca o foaie arsă. Nu mai țin minte din ce țară era, dar se simțea diferența. Noi toți suntem ca niște foi albe în țara noastră, putem să ne scriem povestea de la zero în orice moment. Când te refugiezi, simți cum marginile tale au trecut prin foc și nu mai ești la fel.”

Eva, daughter of Elena and Iaroslav, plays with her doll.

UNHCR

Când a început războiul

Elena vorbește încet, aproape șoptit. Are felul ei evlavios de a-și formula gândurile. „Mă întreb mereu care e planul lui Dumnezeu și apoi îmi spun că știe El ce face.” Războiul a prins-o într-o perioadă în care se simțea pierdută. Era în spital atunci. „Trebuia să dau niște analize, dar din cauza bombardamentelor era imposibil.”

Tocmai se certase cu familia. „Mă simțeam singură în lume, credeam că trăiesc ultimele clipe din viață”, spune direct. S-a conformat cu ideea că nu va avea familia ei, „Dar El avea planul lui”, spune ea îndreptâdu-și privirea în sus.

Elena l-a cunoscut pe Iaroslav Doctor la mănăstire, unde o maică le-a făcut cunoștință. El era atunci ucenic la un seminar teologic din Sumy. Când a început războiul, Iaroslav era acasă, în vacanță. „Ieri eram la seminarul teologic, iar azi, brusc, era război”, povestește tânărul, cu discreție.

Povestea lui Iaroslav

Bărbatul a găsit în Ungheni ceea ce căuta: liniște și siguranță. Chișinăul ar fi mai ofertant profesional, recunoaște, dar nu l-ar alege.„ Am încercat și la Chișinău, într-o vară. Orașul părea plin de posibilități, dar fiecare drum mă costa prea mult și chiria era scumpă.” Recunoaște că, în Ungheni, îi este mai greu să găsească de lucru pe timp de iarnă, dar pentru Eva este mult mai liniștit.

UNHCR / Alberto Favero

La început, spune el, nu știa nici măcar unde va dormi. A petrecut o perioadă într-un cort, iar apoi a stat o vreme la hostel. Găsirea unui apartament s-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile etape. „Când am ajuns, nu știam nimic. Îmi era frică. Circulau multe zvonuri despre cum sunt tratați refugiații din Ucraina”, își amintește el.

Treptat, a început să cunoască oameni și să se adapteze. „Am început să vorbesc cu oameni diverși. Nu pot spune că m-am regăsit pe deplin aici, dar, pas cu pas, lucrurile s-au așezat.”

Bucuriile Evei

Eva are doi ani și s-a născut în Ucraina. Concentrată, își îmbracă păpușa. O rotește atent, îi aranjează rochița, apoi le-o arată părinților. „Uite, e frumoasă?”, întreabă din privire. După câteva clipe, păpușa își pierde farmecul. Recent, a mers la grădiniță și s-a întors cu o viroză care a molipsit toată familia. „A venit cu febră și cu nasul curgând și ne-a luat pe toți după ea”, râde Elena.

Pentru această familie, primăvara aduce o schimbare majoră. Constrânși de vânzarea apartamentului în care locuiesc, aceștia sunt nevoiți să-și caute un alt loc de trai. Astăzi, dorința lor principală este să aibă casa lor. „Vreau să avem o grădină, un loc unde Eva să poată alerga în voie și unde să pot cultiva tot ce-mi doresc”, mărturisește Elena.

Povestea Elenei, al lui Iaroslav și a Evei ne reamintește că, la patru ani de la începutul războiului, situația refugiaților ucraineni rămâne urgentă și nu trebuie neglijată. Profităm de această ocazie pentru a mulțumi Uniunii Europene, Germaniei, Regatului Unit, Elveției și Statelor Unite ale Americii, care continuă să sprijine UNHCR în furnizarea de asistență financiară multifuncțională celor mai vulnerabili.