”Oprah Winfrey a României” foloseşte media pentru a aduce refugiaţii sub lumina reflectoarelor

08-02-2013

Mbela Nzuzi, 34, o vedetă de televiziune denumită şi ”Oprah Winfrey a României”.

BUCUREŞTI, România, 6 Februarie (UNHCR) – În forfota studioului de televiziune, cu doar câteva momente înainte de ora de începere a unui talk-show despre stres în societatea românească, gazda emisiunii, Mbela Nzuzi degajă acelaşi profesionalism şi căldură ca întotdeauna şi nu pare să trădeze nicio emoţie.

Emisiunea de o oră pe care o face, ”ReStart România” curge lin pentru congoleza de 36 de ani, care a avut de înfruntat provocări dure pentru a-şi clădi o viaţă nouă în România după fuga din ţara natală, Republica Democrată Congo, în timpul dictaturii preşedintelui Mobuto Sese Seko.

Astăzi Mbela este o vedetă de televiziune – numită şi ”Oprah Winfrey a Romăniei” – şi singura prezentatoare de origine africană din televiziunea românească, a cărei uşurinţă de exprimare în limba română a ajutat-o să-şi consolideze popularitatea. ”Am ajuns să înţeleg glumele oamenilor locului, şi asta este cu adevărat important”, spune Mbela.

„Oamenii simt că sunt de-a lor, şi nu se mai pune problema nici de culoare, nici de naţionalitate”, adaugă Nzuzi care a fost nevoită să-şi părăsească ţara în 1997, împreună cu soţul său atunci când acesta a început să fie hărţuit pentru activitatea sa politică.

România a oferit cuplului un loc sigur de refugiu, într-o ţară care îşi deschisese porţile pentru refugiaţi în 1991, după căderea regimului comunist. Peste 1,000 de refugiaţi trăiesc astăzi în România care, în plus, în 2008 a înfiinţat primul centru de tranzit în regim de urgenţă din Europa. Acesta oferă adăpost temporar refugiaţilor care trebuie evacuaţi în regim de urgenţă din prima ţară de azil.

Mbela avea 21 de ani când a ajuns în Europa, dar nu şi o diplomă de licenţă sau experienţă profesională. În Congo fusese doar casnică şi mamă, iar fiica sa de trei ani rămăsese acasă în grija unor rude. Fiica sa este acum la studii în Franţa.

Realităţile dure ale vieţii ca solicitant de azil într-o ţară atât de diferită de a ei ar fi putut să îi zdrobească ambiţiile Mbelei. S-a văzut nevoită să navigheze prin hăţişurile birocraţiei într-o limbă care îi era complet străină. Totul în România părea greu de digerat, de la cultură şi gastronomie, la iernile geroase.

Tânăra femeie a început să cânte într-o trupă africană denumită ”Gloria”, înfiinţată de ea şi soţul ei în special pentru comunitatea de refugiaţi. La început, ”Gloria” nu a captat prea mult atenţia localnicilor, dar lucrurile s-au schimbat fundamental în 1999 când UNHCR a implicat formaţia într-o campanie a conştientizare a publicului privind refugiaţii.

Situaţia începea să se îmbunătăţească. În anul 2001, Gloria a lansat primul album, iar în anul următor Mbela a devenit Preşedinta Organizaţiei Femeilor Refugiate (RWO) din Bucureşti. După o serie de apariţii ca invitat în diferite emisiuni de televiziune, în 2005, inteligenţa şi şarmul i-au adus un post de prezentatoare în emisiunea ”Şase, vine presa!”  un talk-show faimos la vremea respectivă.

Curând, atitudinea lipsită de pretenţii şi zâmbetul generos – pe ecran şi în afara acestuia- au devenit titluri de presă, iar succesul emisiunii Ciao Mbela a transformat-o într-o adevarată „Oprah Winfrey de România” .

Dar, din spusele colegilor şi prietenilor Mbelei, ea înseamnă mult mai mult decât cel mai faimos chip de culoare din televiziunea românească. Anca Lăpuşneanu, editor a revistei VIP, vorbeşte despre Mbela ca despre „un adevărat model social”, lăudând-o pentru implicarea constantă în problemele refugiaţilor şi, de fapt, în toate problemele cu care societatea românească se confruntă în prezent.

Mass-media locală salută deseori capacitatea acestei femei africane de a vedea ”jumătatea plină a paharului”, în ciuda greutăţilor care au încercat-o, o atitudine care dă românilor o perspectivă diferită asupra propriilor vieţi.

”Captează atenţia din secunda în care pune piciorul într-o încăpere. Debordează de optimism şi vitalitate, deşi a fost nevoită să o ia de la capăt aici”, spune Anca Lăpuşneanu.

„Oamenii ca ea sunt rari”, spune Ghizela Somlea, o vecină şi prietenă a  Mbelei.  „A reuşit să se adapteze la o lume care nu este deloc uşoară şi ne-a arătat de ce este capabilă. Mbela şi-a făcut un nume într-un loc unde nimeni nu o cunoştea”

Mbela este încă refugiată: a revenit în Africa doar o dată pentru a-şi vizita părinţii în Gabon însă nu are planuri de întoarcere. Ea recunoaşte că a fost luată prin surprindere de succesul pe care l-a avut şi de ceea a reuşit să realizeze din momentul când a ajuns într-o ţară friguroasă şi ciudată, ca România, cu 15 ani în urmă.

În tot acest timp, a făcut mai mult decât oricine pentru a face cunoscută problematica refugiaţilor, într-o ţară care încă nu s-a obişnuit pe deplin cu aceştia.

„Da, sunt mândră de mine. Sunt o noutate în România”, ne spune.

„Dacă aş fi în Franţa, spre exemplu, lucrurile nu ar mai fi la fel. Acolo experienţa refugiaţilor a fost trăită deja cu mult timp în urmă.”

Gabriela Leu, angajată UNHCR a cunoscut-o pe Nzuzi încă de pe vremea când ea şi formaţia sa au început să lucreze cu Agenţia pentru refugiaţi. Are numai cuvinte de laudă la adresa acestei femei remarcabile.

“Mbela ne spune povestea extraordinară a unui refugiat ce cunoaşte succesul după ani de învăţare, îmbrăţişare a culturii locale şi muncă asiduă. Este simbolul reuşitei în România, în ciuda obstacolelor despre care doar arareori vorbeşte” spune Leu, adăugând ” Întotdeauna o amintim pe Mbela atunci când vorbim despre partea frumoasă a integrării refugiaţilor, când dorinţa de a reuşi se împleteşte cu răsplata generoasă a investiţiei făcute în refugiaţi”.

Andreea AncaBucureşti, România