Vocile Refugiaților - De la șoc la speranță, mărturia Allei
Vocile Refugiaților - De la șoc la speranță, mărturia Allei
Alla, în vârstă de 37 de ani, din Odesa, a fugit din calea războiului din Ucraina cu cei doi copii ai săi și a găsit siguranța în România.
La patru ani de la începutul invaziei pe scară largă din Ucraina, aducem în prim-plan poveștile celor care au fost nevoiți să-și părăsească casele și să-și reconstruiască viața departe de tot ce le era familiar. Colecția de povești „Vocile refugiaților” ne arată cum este viața lor astăzi, ce amintiri le-au rămas întipărite din primele zile ale războiului și ce le lipsește cel mai mult. Răspunsurile lor vorbesc despre pierdere și dor, dar și despre curaj, solidaritate și puterea de a merge mai departe.
Alla, în vârstă de 37 de ani, din Odesa, preda la Academia Militară când a izbucnit conflictul, forțând-o să fugă din Ucraina.
1. La patru ani de la sosire, ne poți împărtăși experiența ta ca refugiată în România?
Când am ajuns prima dată în România, totul părea copleșitor. Venisem într-o țară în care nu mai fusesem niciodată. Limba, oamenii, cultura - totul ne era străin și eram în stare de șoc. Am ajuns aici împreună cu cei doi copii ai mei.
Fiica mea tocmai împlinise 10 ani; i-am „sărbătorit” ziua de naștere în autobuzul de evacuare, cântând La mulți ani în timp ce lăsam totul în urmă.
Fiul meu avea doar doi ani. Mama mea a venit și ea cu noi, temându-se de ce ni s-ar fi putut întâmpla singure într-un loc necunoscut. Dintr‑odată, eram responsabilă pentru trei oameni, iar povara aceasta se simțea uriașă.
Dar apoi s-a întâmplat ceva frumos. Am întâlnit o familie de români care ne-a primit cu brațele deschise. Am devenit prieteni, petreceam timp împreună, iar copiii lor se jucau cu ai mei. Mai târziu, am cunoscut și alți ucraineni, fiecare purtându-și propria poveste - povești pline de teamă, pierdere și supraviețuire. Au fost multe îmbrățișări, multe lacrimi și un sentiment profund de durere împărtășită. Totuși, acest sprijin ne-a ținut în picioare. Ne înțelegeam unii pe alții în moduri pe care cuvintele nu le pot descrie. De aceea cred că trebuie să continuăm să ne sprijinim, nu doar ucrainenii între ei, ci oamenii de pretutindeni. Trebuie să rămânem umani, indiferent de circumstanțe.
După un timp, am găsit un job ca barman într-un hotel, și pentru prima dată după multă vreme m-am simțit din nou vie. Vorbeam zilnic cu oameni. Mulți credeau că sunt româncă, iar când aflau că sunt din Ucraina, îmi adresau cele mai calde și sincere cuvinte pentru noi, pentru toți ucrainenii și pentru Forțele noastre Armate. Nu voi uita niciodată privirea din ochii lor: durere și iubire în același timp.
Colegele și colegii mei îmi aduceau mâncare tradițională și prăjituri, spunând: „Alla, mănâncă cât e caldă. Am cumpărat asta pentru tine.” Gesturi ca acestea rămân cu tine pentru totdeauna. Chiar dacă după aproape un an mi-am schimbat locul de muncă, mulți dintre ei îmi sunt în continuare prieteni apropiați.
Alla poartă un colier cumpărat din România – un simbol delicat al Ucrainei și un gest discret de comemorare. Colierul reprezintă acum mai mult decât dragostea pentru țara ei; el simbolizează speranța. Speranța că războiul se va termina și că familiile ucrainene se vor reuni într-o bună zi.
2. Invazia pe scară largă a Ucrainei a avut loc acum patru ani. Care este cea mai vie amintire din acea perioadă?
Una dintre cele mai vii amintiri este reîntâlnirea cu tatăl meu după trei luni de despărțire. Am plâns atât de mult, nu mai fuseserăm despărțiți niciodată pentru atâta timp. Familia înseamnă totul pentru mine. Iar de fiecare dată când ne întoarcem acum în Ucraina, nu știm dacă ne vom mai revedea. Acea incertitudine ne însoțește în fiecare zi.
3. Ce îți lipsește cel mai mult din Ucraina?
Cel mai mult îmi lipsesc familia, prietenii, casa mea, întreaga mea viață. Cândva trăiam fericiți. Ne simțeam vii. Războiul ne-a luat tot ceea ce iubeam. Ucraina va fi întotdeauna casa noastră, chiar dacă poate nu va mai fi niciodată Ucraina pe care am lăsat-o în urmă.
4. Ce mesaj ați dori să transmiteți oamenilor/comunităților din Europa care primesc și găzduiesc refugiați ucraineni?
Tot ce pot spune este un sincer mulțumesc. Mulțumesc fiecărei persoane care nu ne-a lăsat singuri în cel mai întunecat moment al nostru. Mulțumesc pentru că ne-ați înțeles durerea și pentru ajutorul oferit mamelor cu copii, persoanelor în vârstă și celor cu dizabilități. Aveți inimi pline de căldură, compasiune și iubire. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi și familiile voastre.
Uneori o îmbrățișare sau un cuvânt bun poate fi suficient pentru a menține pe cineva în viață. Vă mulțumim pentru tot ce ați făcut și continuați să faceți pentru noi.