Vocile Refugiaților - Svetlana și o cămașă tradițională ucraineană
Vocile Refugiaților - Svetlana și o cămașă tradițională ucraineană
Svetlana, 46, a fugit din calea războiului din Ucraina în primele zile. A luat cu ea o valiză mică și o amintire - cămașa tradițională ucraineană pe care o purta alături de colegele ei la fiecare sărbătoare.
La patru ani de la începutul invaziei pe scară largă din Ucraina, aducem în prim-plan poveștile celor care au fost nevoiți să-și părăsească casele și să-și reconstruiască viața departe de tot ce le era familiar. Colecția de povești „Vocile refugiaților” ne arată cum este viața lor astăzi, ce amintiri le-au rămas întipărite din primele zile ale războiului și ce le lipsește cel mai mult. Răspunsurile lor vorbesc despre pierdere și dor, dar și despre curaj, solidaritate și puterea de a merge mai departe.
Svetlana a ajuns în România alături de fiica ei în primele zile de la începutul războiului din Ucraina. A luat cu ea doar o valiză mică, convinsă că luptele se vor încheia curând și că se va putea întoarce acasă, la familie și la cei dragi. Nu a avut mult timp să-și pregătească bagajul, însă a știut că nu poate pleca fără o cămașă tradițională ucraineană.
Înainte de război, Svetlana și colegele ei purtau aceste cămăși la fiecare sărbătoare. Astăzi, pentru ea, cămașa a devenit mai mult decât un obiect vestimentar: este un simbol al identității, al apartenenței și al rezilienței.
1. La patru ani de la sosire, ne poți împărtăși experiența ta ca refugiată în România?
Eu și fiica mea am ajuns în România chiar în primele zile ale războiului. Aveam doar o valiză mică, fiind convinși că războiul nu va dura mai mult de o săptămână. În schimb, călătoria noastră a durează de patru ani. În ciuda tuturor greutăților, suntem profund recunoscători că soarta ne-a adus în România, o țară care ne pare, în mod surprinzător, familiară.
Mentalitatea, clima, mâncarea și, mai presus de toate, bunătatea oamenilor ne-au făcut să ne simțim aproape de casă, chiar și atunci când casa noastră este de fapt departe.
2. Invazia pe scară largă a Ucrainei a avut loc acum patru ani. Care este cea mai vie amintire din acea perioadă?
Cea mai vie amintire a mea provine din acele prime zile terifiante, dar și din ajutorul extraordinar pe care l-am primit. La graniță, moldovenii înființaseră o tabără unde ofereau mese calde, ceai și locuri de cazare. Compasiunea lor ne-a ajutat să supraviețuim șocului. Sprijinul românilor a fost la fel de neprețuit. În prima lună, centrele de sprijin s-au deschis peste tot. Multe mame au sosit cu copiii lor și aproape fără nimic - fără haine groase, uneori fără documente. Românii ne-au întâmpinat cu informații, sprijin financiar și cuvinte de alinare. Solidaritatea lor din acești patru ani a însemnat totul pentru noi.
3. Ce îți lipsește cel mai mult din Ucraina?
Cel mai mult îmi lipsesc mama și pisica noastră iubită. Mama a refuzat să părăsească orașul nostru din Ucraina și, multă vreme, nu am putut să o văd. Am reușit să o vizitez pentru prima dată abia în 2023. Această distanță – atât emoțională, cât și fizică – este cea mai grea parte a faptului că sunt departe de casă.
4. Ce mesaj ați dori să transmiteți oamenilor/comunităților din Europa care primesc și găzduiesc refugiați ucraineni?
Sprijinul acordat în întreaga Europă este o expresie puternică a solidarității autentice — ceva ce resimțim profund. Ucrainenii sunt sincer recunoscători și înțeleg pe deplin efortul din spatele acestui ajutor.
Sprijinul dumneavoastră ne dă puterea de a rezista și ne menține vie credința într-un viitor european comun.