La 70 de ani de la criza refugiaților din Ungaria, lecțiile solidarității rămân actuale
La 70 de ani de la criza refugiaților din Ungaria, lecțiile solidarității rămân actuale
În urmă cu 70 de ani, la 23 octombrie, o demonstrație studențească la Budapesta s-a transformat într-o revoltă la nivel național. La 4 noiembrie 1956, când tancurile sovietice au intrat în capitală și au înăbușit revolta, mii de maghiari au început să fugă din țară, declanșând o criză a refugiaților care avea să lase o amprentă de durată asupra sistemului internațional de protecție a refugiaților.
Între 4 și 6 noiembrie, aproximativ 10.000 de maghiari au trecut granița în Austria. Numărul lor a crescut rapid, ajungând la 36.000 până la 16 noiembrie și la 113.000 până la sfârșitul lunii. În cele din urmă, aproximativ 180.000 de persoane aveau să ajungă în Austria, iar alte 20.000 în Iugoslavia.
La scurt timp, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a încredințat UNHCR coordonarea răspunsului la criza refugiaților, inclusiv acordarea de ajutor de urgență, mobilizarea sprijinului financiar și identificarea oportunităților de relocare în alte țări, în coordonare cu Secretarul General al ONU.
Pentru Agenția ONU pentru Refugiați (UNHCR), o organizație înființată cu mai puțin de șase ani înainte, cu un mandat temporar care urma să expire în 1958, criza a reprezentat o provocare fără precedent.
La 5 noiembrie, UNHCR a acționat rapid pentru a mobiliza sprijinul internațional, lansând un apel urgent către guverne pentru sprijinirea refugiaților maghiari.
În doar câteva zile, o amplă operațiune de ajutor de urgență a început să prindă contur. La Viena, un comitet de coordonare a reunit autoritățile austriece, UNHCR, Comitetul Interguvernamental pentru Migrație Europeană (ICEM), Liga Societăților de Cruce Roșie (LRCS), precum și organizații voluntare locale și internaționale.
A fost una dintre primele demonstrații ale unui principiu care rămâne esențial și astăzi în răspunsul la crizele refugiaților - atunci când strămutarea are loc la scară largă, niciun actor nu poate răspunde singur, iar protecția eficientă depinde de coordonarea eforturilor între guverne, agențiile ONU și alte organizații umanitare.
Răspunsul a inclus asistență imediată, precum hrană, îmbrăcăminte și îngrijiri medicale, precum și înregistrarea și documentarea refugiaților, consiliere juridică și protecție și asistență pentru integrarea celor care urmau să rămână în Austria.
Pe măsură ce situația de urgență a fost adusă sub control, atenția s-a îndreptat către identificarea unor soluții pe termen lung. La doar câteva zile de la sosirea primilor refugiați, UNHCR și Secretarul General al ONU au început să solicite altor guverne să primească refugiați maghiari.
„Pe măsură ce țările au început să pună la dispoziție locuri disponibile, plecările din Austria și Iugoslavia s-au accelerat, refugiații continuându-și călătoria cu trenul, autobuzul, vaporul și avionul”, explică Nicole Epting, Reprezentanta UNHCR pentru Europa Centrală și de Sud-Est.
„Până la 31 decembrie 1956, 92.950 de persoane fuseseră deja transferate din Austria către alte țări. În 2025, doar 81.800 de refugiați din întreaga lume au avut acces la relocare și la alte căi sigure către țări terțe. Crizele de strămutare de astăzi necesită aceeași solidaritate, fiind nevoie ca mai multe țări să le ofere refugiaților șansa unui nou început.”
Refugiați maghiari urcând într-un tren din Austria spre Elveția, în 1956, într-o fotografie alb-negru colorizată în 2021 de artista braziliană Marina Amaral.
Printre cei relocați s-a numărat și Thomas Wassermann, care avea atunci 14 ani și a plecat din Budapesta împreună cu un coleg de clasă, fără să fie însoțit de un adult. După ce a ajuns în Austria, și-a sărbătorit ziua de naștere la bordul navei care avea să îl ducă spre noua sa casă: Australia.
Șaptezeci de ani mai târziu, Thomas, acum în vârstă de 84 de ani și stabilit la Sydney, își amintește incertitudinea acelei călătorii: „Am plecat din Ungaria când eram un băiat de 14 ani și am împlinit 15 ani undeva pe mare. Lăsam în urmă o viață, fără să știu cum avea să arate cea care urma.”
Ceea ce a urmat a fost o viață pe care cu greu și-ar fi putut-o imagina. După ce s-a remarcat ca fotbalist în Australia, Thomas a primit, la începutul anilor 1960, oportunitatea de a juca pentru Chelsea Football Club din Anglia. Drumul său l-a purtat apoi în Țările de Jos, Germania și Suedia, unde a lucrat ca model și și-a cunoscut viitoarea soție.
Thomas Wassermann pozează în cadrul unei ședințe foto din perioada în care lucra ca model în Germania, 1966.
„Răspunsul internațional la criza refugiaților din Ungaria a reprezentat un act extraordinar de solidaritate”, spune Philippe Leclerc, Directorul Regional al UNHCR pentru Europa. „În cele din urmă, aproximativ 180.000 de refugiați au fost relocați în întreaga lume și au primit șansa de a-și reconstrui viața. Șaptezeci de ani mai târziu, într-un moment în care milioane de oameni sunt forțați să fugă în căutarea siguranței, același angajament de a fi alături de refugiați și de a le oferi șansa unui nou început rămâne la fel de esențial.”
Revolta din Ungaria a reprezentat, de asemenea, prima situație în care o populație strămutată a fost recunoscută ca fiind formată din refugiați pe baza principiului prima facie, fără a fi necesară o procedură completă de determinare individuală a statutului de refugiat pentru fiecare persoană în parte. A fost un răspuns pragmatic la o realitate umană urgentă și un pas important în dezvoltarea protecției internaționale a refugiaților și a practicilor în acest domeniu.
Pentru persoanele care treceau granița în Austria, această evoluție juridică a avut consecințe imediate. Barbara Piazza-Georgi, care avea patru ani atunci când familia sa a fugit din Ungaria, păstrează și astăzi două documente eliberate părinților săi de biroul UNHCR din Roma, în 1957, care atestau că aceștia erau considerați refugiați în baza mandatului UNHCR.
„Aveam doar patru ani când am fugit din Ungaria, dar păstrez și astăzi aceste documente UNHCR eliberate părinților mei la Roma. Privindu-le acum, este impresionant să mă gândesc că fetița care a ajuns acolo ca refugiată avea să își petreacă mai târziu o mare parte din viață lucrând pentru Organizația Națiunilor Unite”, a declarat Barbara, care ulterior a lucrat pentru Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) și Fondul Națiunilor Unite pentru Populație (UNFPA) în mai multe țări din Africa și Orientul Mijlociu.
Barbara Piazza-Georgi (stânga), alături de familia sa, la Roma, pe o felicitare de Crăciun trimisă la Budapesta în 1957, după ce au fugit din Ungaria.
Însă recunoașterea statutului de refugiat a fost doar începutul. Odată trecuți granița, oamenii aveau nevoie de sprijin pentru a-și putea continua drumul și a-și reconstrui viața. Éva Arros își amintește și astăzi sprijinul internațional pe care familia sa l-a primit în timp ce căuta siguranță dincolo de granițele Ungariei. După ce au ajuns în Austria, și-au continuat călătoria spre Italia, unde, la Bolzano, localnicii i-au așteptat până târziu în noapte pentru a-i întâmpina cu pâine și salam.
La Milano, Éva și sora sa au primit pantofi noi. Ulterior, familia s-a îmbarcat pe vasul de pasageri Castel Bianco, cu destinația Canada. Amintindu-și grija de care au beneficiat de-a lungul călătoriei și primirea călduroasă de care au avut parte în Canada, Éva spune: „Comunitatea internațională a avut foarte multă grijă de noi, iar eu îi sunt și astăzi profund recunoscătoare.”
Guverne din întreaga lume au contribuit, de asemenea, la acest răspuns. Țări aflate la mare distanță, precum Etiopia, Honduras, Guatemala, Venezuela, Argentina și Brazilia, au oferit sprijin financiar, adăpost temporar sau vize. Ceea ce începuse ca o criză a refugiaților la granițele Austriei și Iugoslaviei devenise un răspuns cu adevărat internațional.
Géza Tatrallyay avea șapte ani când familia sa a reușit, în cele din urmă, să fugă din Ungaria, la cea de-a treia încercare, după ce încercările anterioare se încheiaseră cu capturarea și întoarcerea lor din drum. După ce au traversat granița cu Austria, păzită și presărată cu mine, familia a fost găzduită într-o tabără pentru refugiați amenajată cu sprijinul UNHCR.
În cele din urmă, au ajuns în Canada la bordul unui avion trimis pentru a transporta refugiați maghiari de la Viena la Toronto. „Am plecat din Ungaria în căutarea siguranței, fără să știm unde se va încheia călătoria noastră. Canada i-a oferit familiei mele șansa unui nou început, iar acel nou început mi-a adus oportunități pe care nu mi le-aș fi putut imagina vreodată”, spune Géza.
Géza Tatrallyay (dreapta) și familia sa, în fața casei lor din Peterborough, Ontario, Canada, alături de prima mașină a familiei, 1957.
Ulterior, Géza a studiat la Harvard și Oxford în calitate de bursier Rhodes, iar în 1976 a reprezentat Canada la scrimă, la Jocurile Olimpice de la Montreal.
Șaptezeci de ani mai târziu, lumea s-a obișnuit cu succesiunea crizelor umanitare, iar atenția acordată acestora se diminuează adesea înainte ca strămutarea oamenilor să fi încetat. Lecțiile anului 1956 ne arată însă ce se poate realiza atunci când protecția este acordată rapid, responsabilitatea este împărțită la nivel internațional, iar soluțiile sunt căutate încă de la începutul unei crize.