Vocile refugiaților - Liudmyla, o profesoară de engleză din Ucraina a regăsit speranța în România
Vocile refugiaților - Liudmyla, o profesoară de engleză din Ucraina a regăsit speranța în România
Liudmyla, 68 de ani, profesoară universitară din Odesa, ține în mâini manualul de engleză cu care și‑a învățat studenții, fotografiată în Biblioteca Națională din București.
La patru ani de la începutul invaziei pe scară largă din Ucraina, aducem în prim-plan poveștile celor care au fost nevoiți să-și părăsească casele și să-și reconstruiască viața departe de tot ce le era familiar. Colecția de povești „Vocile refugiaților” ne arată cum este viața lor astăzi, ce amintiri le-au rămas întipărite din primele zile ale războiului și ce le lipsește cel mai mult. Răspunsurile lor vorbesc despre pierdere și dor, dar și despre curaj, solidaritate și puterea de a merge mai departe.
Liudmyla are 68 de ani și este profesoară universitară de limba engleză. În 2022, odată cu izbucnirea invaziei pe scară largă din Ucraina, a fost nevoită să părăsească orașul său natal, Odesa, și să își refacă viața în România. Cu o carieră dedicată educației și generațiilor de studenți pe care i-a format, Liudmyla vorbește despre pierdere, adaptare și despre felul în care a regăsit speranța într-o țară nouă.
1: După patru ani, ne poți împărtăși experiența ta ca refugiat în România?
Totul a început când viața mi s-a schimbat peste noapte: brusc, nu mai aveam casă, rude în apropiere și nu înțelegeam limba din jurul meu. Chiar și sarcinile simple păreau copleșitoare, creând un profund sentiment de pierdere și depresie.
Cu timpul, mi-am dat seama că viața nu se terminase odată cu războiul. Eram în siguranță în România, dar pierderea slujbei și a studenților mei din Odesa m-a lăsat fără un scop în viață.
Prin urmare, speranța mi-a revenit atunci când am început să predau engleza la Biblioteca Națională. Aceste lecții au devenit momente de sprijin, înțelegere și vindecare atât pentru elevii mei, cât și pentru mine.
Viața a devenit mai semnificativă pe măsură ce am intrat în contact cu românii și compatrioții mei ucraineni prin intermediul ONG-urilor și al artei. Învățarea limbii române m-a ajutat să mă simt mai puțin izolată și mai încrezătoare în viața de zi cu zi. Consilierea psihologică ne-a ajutat, de asemenea, să ne învingem frica și să ne refacem puterile.
Pentru fiecare refugiat, este esențial să înțeleagă că viața continuă. Este un proces dificil, care necesită timp, răbdare și sprijin. Eu însămi încă lucrez la acest lucru, pentru că știu că trebuie să continui să trăiesc. Viața nu s-a sfârșit odată cu războiul.
Pentru fiecare refugiat, este esențial să înțeleagă că viața continuă. Este un proces dificil și necesită timp, răbdare și sprijin. Eu însămi încă lucrez la asta, pentru că știu că trebuie să continui să trăiesc. Viața nu s-a sfârșit când am părăsit Ucraina. Încă învăț să merg mai departe.
A fi refugiat este o experiență incredibil de dificilă.
2. Invazia pe scară largă a Ucrainei a avut loc acum patru ani. Care este cea mai vie amintire din acea perioadă?
Acești patru ani de război au lăsat ucrainienilor amintiri dureroase: explozii dimineața, rugăciuni în timp ce traversau Nistrul, pierderea caselor și a tuturor lucrurilor familiare. Pregătirea lecțiilor pentru copii în contextul alarmelor constante era epuizantă, dar educația era importantă. Răspândiți prin Europa, eram traumatizați, dar România și multe alte țări ne-au sprijinit, ajutându-i pe copiii noștri să regăsească prietenia și speranța.
3. Ce îți lipsește cel mai mult din Ucraina?
Îmi lipsește viața mea liniștită: zilele fără alarme și adăposturi. Îmi lipsesc munca, elevii, frumusețea Odessei, Marea Neagră și faptul că îi vedeam pe cei dragi în persoană. Îmi lipsesc teatrele, muzeele și străzile pline de liliac, salcâm și pomi fructiferi. Cel mai mult îmi lipsește mirosul mării.
4. Ce mesaj ați dori să transmiteți oamenilor/comunităților din Europa care primesc și găzduiesc refugiați ucraineni?
Vă mulțumim pentru generozitatea și sprijinul acordat refugiaților ucraineni. Încă din primele zile petrecute în România, voluntarii, ONG-urile și autoritățile ne-au ușurat viața cu ajutorul lor esențial și sprijinul psihologic. Învățarea limbii române ne-a ajutat să ne integrăm și să ne simțim înțeleși. Sprijinul vostru moral și material constant ne întărește și contribuie la pacea în Europa.