„Moldova mi-a devenit a doua casă”. Cum își găsesc liniștea și tratamentul refugiații ucraineni cu HIV

„Chiar lângă noi a căzut o rachetă”, își amintește Olga*, o tânără mamă refugiată din Ucraina. Odată cu izbucnirea războiului în 2022, ea a fost forțată să părăsească totul și să caute refugiu în Republica Moldova. La acea vreme, băiatul ei avea doar un an. Născut cu o sănătate fragilă, micuțul necesita îngrijiri constante, iar sfârșitul lunii februarie i-a surprins pe cei doi în timpul unei internări de rutină, într-un spital din orașul natal.

*Pentru a proteja intimitatea persoanelor intervievate, numele refugiaților folosiți în acest articol sunt fictive.

După primele bombardamente, pacienții spitalului au fost evacuați în Republica Moldova. Olga* nu a stat pe gânduri. „M-am temut pentru viața copilului și așa am ajuns aici”, povestește ea cu vocea tremurândă.

La punctul de trecere Palanca a fost întâmpinată de organizațiile umanitare care preluau fluxul de refugiați din Ucraina și se ocupau de găsirea unor locuințe sigure. Olga* și băiatul ei au ajuns în Cimișlia, oraș care între timp a devenit pentru ea a doua casă și unde a găsit mulți oameni care i-au sprijinit și i-au făcut adaptarea mai ușoară.

Dar sosirea în Republica Moldova era umbrită și de o povară sufletească suplimentară: Olga știa că este HIV pozitivă. Și-a aflat diagnosticul după ce a născut. În Ucraina beneficia de tratamentul necesar, iar în momentul evacuării reușise să-și asigure doza de medicamente pentru mai multe luni. Avea totuși incertitudinea zilei de mâine.

La început, Olga* se temea să vorbească deschis despre faptul că trăiește cu HIV, din cauza stigmatizării asociate acestei afecțiuni. După ce i s-au terminat medicamentele aduse din Ucraina, s-a adresat unei policlinici din Chișinău, unde a primit rapid ajutorul necesar. Ulterior, pentru a-i fi mai ușor, a putut să-și ridice medicamentele direct din Cimișlia, fără să mai fie nevoie să meargă până în capitală.

Astfel, Olga a găsit susținerea de care avea nevoie la Centrul de Sănătate Prietenos Tinerilor, instituție care îi asigură astăzi continuitatea tratamentului antiretroviral (ARV). „Datorită lor, beneficiez de tratament gratuit. Îmi oferă medicamentele în fiecare lună, de aceea vin periodic aici”, explică Olga*. Încă de la începutul războiului, cu ajutorul organizațiilor ca UNHCR și UNAIDS, refugiații ucraineni se pot beneficia de toate serviciile de prevenție și tratament gratuit pentru virusul HIV.

Tratamentul ARV (antiretroviral) reprezintă o combinație de medicamente care blochează capacitatea virusului HIV de a se multiplica în organism. Acesta reduce cantitatea de virus din sânge până la niveluri nedetectabile, permițând sistemului imunitar să se refacă și prevenind transmiterea virusului către alte persoane.

Centrul de Sănătate Prietenos Tinerilor funcționează chiar în incinta Centrului de Sănătate Cimișlia, astfel că pentru Olga* totul se simte ca o vizită obișnuită la policlinică, unde vine să-și ridice medicamentele pentru tratament. Aici poate apela la psiholog, asistent social, ginecolog, pediatru și alți specialiști, dar și la o echipă de voluntari. În acest spațiu, Olga* a găsit nu doar sprijin medical, ci și liniște sufletească. Pe lângă tratament, beneficiază de suport psihologic, esențial pentru echilibrul ei.

Atmosfera calmă și personalul prietenos o ajută să mai uite de grijile pentru rudele rămase în Ucraina și de provocările de zi cu zi. „La început aveam o anxietate foarte mare pentru cei de acasă și pentru tot ce am lăsat în urmă. Teama există și acum, dar este mai ușor de gestionat”, spune ea.

Cu ajutorul psihologului, Olga* reușește să facă față și situațiilor de stigmatizare, care uneori îi îngreunează integrarea. Primele luni în Moldova au fost, însă, diferite: „La început, oamenii ne ajutau mult – cu produse, cu ce puteau. Se comportau foarte respectuos.”

Lucrurile s-au schimbat după ce s-a aflat despre diagnosticul ei. „Spuneau că sunt contagioasă și mi se atribuiau boli despre care nici nu știam. A fost greu”, spune Olga*. Totuși, ea crede că reacțiile vin mai degrabă din lipsă de informare decât din răutate: „Mulți nu știu ce înseamnă acest diagnostic și cum se transmite, de fapt, virusul.”

Sprijinul specialiștilor din centru rămâne esențial pentru ea. „Psihologa mă susține mult. O sun pe Olesea și vorbim – mă ajută să mă liniștesc, mai ales când îmi este greu după ce vorbesc cu rudele din Ucraina.”

Privind spre viitor, Olga* nu mai vede Moldova doar ca pe un loc de refugiu, ci ca pe acasă. „Vreau să rămân aici și să obțin cetățenia. Fiica mea este deja cetățean moldovean”, spune ea. Pentru Olga, întoarcerea nu mai este o opțiune: „În Ucraina nu mai am unde să mă întorc. Tot ce am acum este aici.”

„Noi suntem alături de ei pe tot parcursul tratamentului”

La sediul Asociației „Pas cu Pas regiunea Sud” din Cahul, directoarea Svetlana Ciobanu vorbește despre activitatea organizației și experiența de lucru cu beneficiarii. Încă din primele ore ale războiului, asociația implementează programe în domenii precum sănătatea publică, drepturile omului și educația. „Noi inițial eram ca acea pernă de amortizare, de siguranță. Întâmpinam refugiați, îi cazam și le dădeam produse de primă necesitate. Astăzi deja lucrăm la integrarea lor în societate”, povestește ea.

Directoarea asociației spune că integrarea nu înseamnă doar un acoperiș deasupra capului, ci și siguranța că poți să-ți continui viața într-un mod normal. Pentru mulți refugiați, acest lucru înseamnă accesul neîntrerupt la tratamentul pentru HIV. Astfel, asociația îi ajută pe refugiații din Ucraina atât să continue tratamentul a antiretroviral, cât și să afle despre statutul lor.

„Succesul nostru este când o persoană ajunge la tratament ARV. Când persoana din Ucraina cu tratamentul antiretroviral a născut copil în Moldova, sănătos. Pentru noi, asta este un rezultat enorm”, ne spune femeia.

„Sigur că de la început refugiații se temeau foarte mult să vorbească despre statut și acum ei nu sunt gata să vorbească deschis cu chipul la vedere”, precizează Svetlana.

Tot ea a adăugat că asta îi face să rămână mereu alături de refugiații care sunt încadrați în tratamentul ARV. „Ei înțeleg consecințele: că vor fi totuși discriminați, cu părere de rău”, povestește ea. De aceea în cadrul asociației, cabinetele de terapie funcționează ca un mecanism de siguranță: avem medici, avem asistente medicale, avem în instituție psihologi și asistenți sociali.”

Svetlana Ciobanu este convinsă că nu există barieră care să nu poată fi trecută, dacă abordarea este una umană: „Sunt sigură că despre orice se poate comunica și pentru orice problemă se poate găsi o soluție. Dar pentru a găsi acea «cheiță» către om, ai nevoie de timp. Trebuie comunicare, trebuie grijă, trebuie dragoste și multă, multă, multă răbdare.”

„Ele mi-au spus unde să dau analizele și cum să iau pastilele”

După câteva minute, pe ușă intră Maria*, originară din Odesa, însoțită de fetița ei. Ea a părăsit Ucraina în 2021. „Am decis să plec înainte să înceapă războiul. Am înțeles că pericolul va fi peste tot și am decis să nu-mi risc viața”, povestește ea.

Maria* a aflat despre statutul său HIV după ce s-a stabilit în Moldova. Pentru ea, vestea bolii a venit ca un trăsnet, într-un moment în care credea că și-a găsit, în sfârșit, liniștea. „Eram pur și simplu pierdută, nu mai eram eu însămi când am aflat de această boală. Mi-a fost foarte, foarte rău”, mărturisește ea, rememorând momentul.de atunci.

Suportul echipei de la asociație a fost cel care a ținut-o la suprafață. „M-au ajutat enorm: mi-au explicat cum funcționează totul cu infecția HIV, cum să iau pastilele și tot ce am nevoie, dar și de ce este atât de important să fac analizele mereu, fără pauză”, povestește Maria.

Maria*, la fel ca Olga*, beneficiază gratuit de serviciile de tratament pentru persoanele HIV pozitiv din Republica Moldova și este profund recunoscătoare pentru felul în care a fost primită.

Pentru Maria, Moldova nu mai este doar un loc de refugiu, ci a devenit „acasă”. Întrebată dacă se va întoarce în Ucraina după război, răspunsul vine fără ezitare: „Nu mai am unde să mă întorc. În Ucraina nu mai am pe nimeni și nici casă nu mai am, totul a fost bombardat. Singura mea casă a rămas acum în Moldova”.

Recunoștința pentru sprijinul primit a transformat-o, la rândul ei, într-un sprijin pentru alții. „Ori de câte ori întâlneam oameni din Ucraina, le spuneam tuturor și îi sfătuiam unde să meargă, să se alăture organizației de aici”, spune ea.

UNHCR, împreună cu UNAIDS și cinci parteneri locali din întreaga Moldovă, consolidează accesul la prevenirea HIV, reducerea riscurilor, tratament și sprijin în caz de VBG pentru grupurile marginalizate și refugiații ucraineni prin combinarea managementului personalizat al cazurilor cu activități de informare comunitară direcționată. Proiectul colaborează strâns cu instituțiile publice pentru a consolida gradul de conștientizare privind drepturile omului, a îmbunătăți coordonarea și a spori capacitățile naționale și locale. Prin sprijin adaptat, servicii psihosociale, informare realizată de educatori de la egal la egal instruiți, unități mobile și distribuirea de articole esențiale, inițiativa asigură faptul că persoanele izolate și expuse riscurilor—inclusiv persoanele care trăiesc cu HIV, lucrătorii sexuali și persoanele LGBTIQ+—primesc informații corecte, testare, referiri și asistență în caz de VBG centrată pe supraviețuitori, promovând în cele din urmă responsabilizarea, siguranța și coeziunea socială.
Îi mulțumim Elveției pentru sprijinul acordat celor mai vulnerabili refugiați. Contribuția dumneavoastră contribuie la reconstrucția vieții refugiaților în Moldova.