Povestea lui Maksim Lopatyuk: Sportul care îi aduce pe oameni împreună

Pentru Maksim Lopatyuk, sportul a fost o vocație și un drum. După izbucnirea războiului pe scară largă în Ucraina, a devenit o modalitate de a face față momentelor dificile, de a-i aduce pe oameni împreună și de a merge mai departe.

Când Maksim povestește despre cum a început să practice sportul, se întoarce la primele amintiri din copilărie. La cinci ani, spune el, a fost „pus pe o pistă și i s-a spus să alerge”. La opt ani, a fost „aruncat într-un bazin și i s-a spus să înoate”. Își amintește aceste începuturi cu umor, drept ceva firesc unui copil ce a crescut într-o familie în care sportul era pretutindeni. Tatăl său era atlet de performanță, iar fratele mai mare alerga distanțe lungi, inclusiv semimaratoane și maratoane. Medaliile, antrenamentele și spiritul competiției făceau parte din peisajul copilăriei sale din Odesa, Ucraina, unde s-a născut și a crescut.

Privind în urmă, acele două îndemnuri simple par să fi prevestit mult mai mult decât începutul unei cariere sportive. Mișcarea avea să-l însoțească pe Maksim în toate etapele importante ale vieții sale — din copilărie și anii sportului de performanță până la perioada marcată de război și, mai târziu, de plecarea sa forțată din Ucraina.

Maksim a crescut în anii dificili de după destrămarea Uniunii Sovietice, într-o perioadă în care multe familii se confruntau cu lipsuri și incertitudine. Sportul a devenit repede mai mult decât o pasiune. La 12 ani, a mers la mama sa și i-a spus că vrea să plece din Odesa la un internat sportiv din Mykolaiv. Era încă un copil, dar își amintește că în spatele acestei decizii exista o logică foarte matură.

„Am venit la mama și i-am spus: «Mamă, plec la internatul sportiv». Era în alt oraș. Acolo locuiești în cămin, acolo ești hrănit, școala este alături, iar baza sportivă este tot acolo. În anii ’90 înțelegeam foarte clar că acolo voi avea ce mânca, voi avea încălțăminte, haine — cel puțin un trening, un tricou și o pereche de adidași. Aveam și școală, și cantonamente, și competiții. Înțelegeam foarte clar că asta va fi și un ajutor pentru familia mea.”

La 16 ani, Maksim devenise deja Maestru al Sportului de clasă internațională — un titlu sportiv de rang înalt, specific sistemelor de clasificare folosite în spațiul post-sovietic și acordat sportivilor care ating standarde de performanță la nivel internațional. Cariera sa în ciclism l-a dus ulterior la competiții internaționale, inclusiv la peste 15 Cupe Mondiale și opt Campionate Europene. Mai târziu, între competiții și călătorii, a început să lucreze și cu tineri.

„Mai târziu, am început să mă interesez de squash și să joc în calitate de antrenor-jucător. Lucram cu tineri în Odesa, formam grupe de antrenament și mergeam împreună la diferite competiții, inclusiv la campionatele Ucrainei, dar și la alte turnee.”

Maksim se afla încă în Ucraina când a început invazia pe scară largă. Până atunci, antrenoratul devenise deja o parte importantă a vieții sale. Pentru o vreme, încercând să păstreze un anumit sentiment de normalitate, a continuat să lucreze cu tineri în Odesa, organizând antrenamente în parcuri, pe litoral și pe scările Potemkin. Antrenamentele au continuat, dar lumea din jurul lor nu mai era aceeași. Nici felul în care Maksim privea sportul. Începuse să caute în sport ceva mai mult decât performanță — și vedea același efect la oamenii care se antrenau alături de el. Pentru el, sportul nu mai este neapărat despre cât de repede poți pedala, în câte competiții poți trece primul linia de sosire sau cât de mult îți poți forța corpul să-și depășească propriile limite. Devenise o modalitate de a te refocusa pe altceva, de a elibera o parte din presiunea emoțională și de a trece prin zilele grele, când grijile și gândurile nu te lăsau în pace.

„Am petrecut opt luni sub atacuri cu rachete. Continuam să fac antrenamente cu copiii în Odesa — în parcuri, pe biciclete sau lângă mare. Uneori stăteam pur și simplu împreună, ridicam privirea și vedeam o rachetă trecând deasupra noastră, undeva spre port.”

Astfel de experiențe nu dispar pur și simplu din memorie odată ce pericolul imediat a trecut sau când ajungi într-un loc mai sigur.

„Cred că mulți ucraineni au aceeași reacție ca mine: dacă undeva sunt artificii sau explodează chiar și o simplă petardă, tresărim instinctiv și, pentru o clipă, corpul reacționează ca și cum pericolul ar fi din nou aproape.”

O oră de antrenament nu putea opri războiul, dar…

În timpul interviului, Maksim și-a scos telefonul. Numai în acea dimineață se adunaseră deja peste zece alerte aeriene. Părinții lui sunt în continuare la Odesa, iar părinții soției sale, la Kyiv, astfel că, și de la distanță, alertele, știrile și realitatea războiului rămân parte din viața lor de zi cu zi.

„Chiar și acum, în timp ce stăm aici, alertele continuă să vină. Și noapte de noapte este la fel. Încercăm, încet, să ne adaptăm, dar nu cred că este posibil să te obișnuiești vreodată pe deplin cu asemenea lucruri.”

Maksim își amintește dimineți din Ucraina în care presiunea emoțională era atât de puternică încât simțea că cedează. Atunci a început să organizeze ieșiri cu bicicleta. Nu era nevoie de un program complicat. Cei care voiau să vină se întâlneau într-un loc stabilit și porneau la drum împreună.

„Când a început războiul, trăiam zilnic cu toate lucrurile astea. Te trezeai dimineața și pur și simplu îți veneau lacrimile — era o tensiune emoțională enormă, alertele, starea aceea tristă și apăsătoare. Atunci am început să organizez ieșiri cu bicicleta. Uneori veneau 20 de oameni, alteori 30, chiar 50 câteodată. Ne adunam, alegeam traseul și plecam. Făceam un circuit și ne întorceam. Era deja în timpul războiului, în Ucraina, și ajuta enorm. Oamenii veneau pentru că înțelegeau că aceea era o evadare, chiar dacă doar pentru puțin timp. Altfel puteai să înnebunești. Când faci sport, mintea se concentrează pe altceva și nu mai rămâi prins în aceleași gânduri și stări grele.”

Cu timpul, Maksim a început să-și privească altfel și rolul de antrenor. Experiența din sportul de performanță și pregătirea pedagogică îi arătaseră de mult că mișcarea poate schimba starea unui om. Războiul i-a arătat însă acest efect într-un mod mult mai direct.

La antrenamente, atât în Ucraina, cât și după plecarea din țară, Maksim vedea copii și tineri care veneau obosiți, neliniștiți sau pur și simplu copleșiți de ceea ce se întâmpla acasă. El nu putea schimba realitatea de acolo, însă putea, măcar pentru o vreme, să le ofere un spațiu în care atenția să se mute spre mișcare, spre cei din jur și spre ceea ce aveau chiar atunci în fața lor — câteva clipe de voie bună.

„Uneori veneau la antrenament după nopți aproape nedormite. Părinții sau rudele lor rămăseseră în Ucraina, iar ei își petrecuseră noaptea urmărind alertele și așteptând vești de acasă. După antrenament însă, puteam vedea că reușeam să-i desprind, măcar puțin, de toate acestea. O oră de antrenament nu poate opri războiul, dar le poate aduce emoții pozitive, endorfine și, pentru o vreme, le poate lua gândul de la ceea ce se întâmplă acasă. Schimbarea pe care o văd la ei nu este doar una fizică, ci și psihologică.”

Departe de casă, aproape de sport…

După ce a părăsit Ucraina, Maksim a ajuns mai întâi în Cipru. Într-un loc nou, s-a întors la ceea ce știa cel mai bine: să antreneze. A lucrat cu familii ucrainene, a organizat sesiuni în săli de sport și în aer liber și s-a bazat pe experiența acumulată în mai multe discipline — de la pregătire fizică generală și atletism până la ciclism. A găsit câteva biciclete și a început să adune copii din familii ucrainene.

„De la copii nu luam bani. Adulții plăteau ceva pur simbolic — cât pentru o înghețată”, spune el.

Este unul dintre momentele în care Maksim zâmbește povestind — un detaliu mic, aproape obișnuit, dar care spune multe despre felul în care a continuat să meargă înainte, într-o perioadă în care atât de multe lucruri deveniseră incerte.

În 2023, o nouă oportunitate l-a adus la Chișinău, unde a început să lucreze în special în sporturile cu rachetă și, treptat, să facă parte din comunitatea sportivă locală. În aproximativ șase luni, Maksim spune că ajunsese să antreneze în jur de 70 de persoane. Aproximativ o treime erau ucraineni — tineri, cupluri și familii întregi. Spune că nu le acorda în mod intenționat prioritate ucrainenilor. Crede însă că oamenii care au trecut prin experiențe asemănătoare se găsesc uneori și se apropie mai ușor.

„Ucrainenii vin în mod firesc spre mine pentru că și eu sunt ucrainean. Suntem cumva puțin mai apropiați. Mai ales cei care au simțit ce înseamnă exploziile, ce înseamnă rachetele, ce înseamnă cu adevărat războiul. Intuitiv, putem uneori pur și simplu să stăm împreună și să tăcem. Suntem pe aceeași lungime de undă — deja ne înțelegem și ne simțim fără cuvinte.”

Apoi adaugă ceva care schimbă subtil perspectiva asupra ideii de „a ajuta”.

„Ei sunt lângă mine, eu sunt lângă ei. Uneori mă ajută ei pe mine, alteori îi ajut eu pe ei.”

Pentru Maksim, comunitatea nu este construită în jurul unui singur om puternic care îi sprijină pe toți ceilalți. Sprijinul este reciproc. Și poate tocmai de aceea funcționează.

Mai aproape prin mișcare

Când este întrebat dacă sportul îi poate ajuta pe refugiați să se integreze într-o comunitate nouă, Maksim răspunde fără prea multă ezitare.

„Pot spune cu toată convingerea că sportul este un instrument esențial pentru integrare și pentru menținerea unui echilibru fizic și psihologic. Fără sport, toate acestea ar fi mult mai greu de traversat.”

Pentru el, integrarea nu este un concept abstract: și el a trebuit să-și găsească locul într-o comunitate nouă. Din experiența lui, totul poate începe foarte simplu — într-un parc, cu câțiva oameni și o activitate pe care o fac împreună. Sportul creează rutină și îți dă un motiv să ieși din casă. Aduce oameni care poate nu vorbesc aceeași limbă în aceeași echipă sau pe același teren. Și, aproape fără să-ți dai seama, se creează legături care pot face un loc nou să pară mai familiar și le pot oferi oamenilor sentimentul că aparțin.

În 2024, experiența lui Maksim a început să ajungă dincolo de propriile sale grupe de antrenament. A urmat o pregătire specializată în cadrul unui program de coaching sportiv, axată pe lucrul cu adolescenții, inclusiv cu tineri proveniți din medii vulnerabile.

„Îi învățam pe antrenori și educatori cum să comunice cu adolescenții, ce ton să folosească și cum să sprijine integrarea unui copil care se confruntă cu o barieră lingvistică sau cu alte dificultăți.”

Seminarele au abordat și starea de bine a mentorilor, pornind de la ideea că cei care îi sprijină pe alții au, uneori, nevoie și ei la rândul lor de ajutor. Anii de experiență îi arătaseră lui Maksim, de nenumărate ori, că nimeni nu poate duce totul singur. Și el avea nevoie de sprijin. Pentru el, acesta avea un nume: Olga.

Când sprijinul se întoarce spre tine

În 2024, Olga, soția lui Maksim, venită din Kherson, a devenit o parte importantă a comunității care se formase în jurul lui. A început să se antreneze la squash, padel și, treptat, a devenit unul dintre oamenii care țineau grupul aproape: păstra legătura cu ceilalți, intra pe teren când lipsea un al patrulea jucător și chiar a organizat și coordonat câteva antrenamente cu copiii. Maksim spune că Olga a devenit una dintre verigile care țineau comunitatea conectată.

Sprijinul ei se simțea însă cel mai mult acasă. Maksim vorbește despre cât de solicitant poate fi să petreci zi după zi alături de oameni care fug din calea războiului, în timp ce porți în tine multe dintre aceleași frici și griji. Uneori, după ore întregi de antrenamente, conversații și încercări de a-i ridica pe ceilalți, se întorcea acasă epuizat, fără energie, ca și cum ar fi oferit tot ce avea de dat în ziua aceea.

„Cred că Olga a fost baza echilibrului meu psihologic. Să lucrezi în fiecare zi cu oameni care fug de război nu este deloc ușor. Porți și tu multe dintre aceleași frici și griji, în timp ce încerci să-i sprijini pe cei care trec prin propriile lor experiențe dificile. Uneori, după patru, cinci sau șase ore de lucru, ajungi acasă complet golit. Dar datorită Olgăi, în fiecare dimineață mă simt din nou încărcat, de parcă aș avea o baterie nouă.”

Rolul Olgăi în povestea lui Maksim readuce în prim-plan ideea pe care el a exprimat-o mai devreme: sprijinul rareori merge într-o singură direcție. Uneori îl oferi; alteori ești tu cel care are nevoie să-l primească.

Pentru cineva care și-a petrecut o mare parte din viață măsurând performanța în secunde, distanțe și clasamente, rezultatele la care se uită astăzi sunt de altă natură. Nu apar pe cronometru și nu vin însoțite de o medalie — deși poate că tocmai astfel de rezultate ar merita cele mai prețioase medalii.

Astăzi, pentru Maksim, succesul vine atunci când un copil pleacă de la antrenament puțin mai liniștit după o noapte grea. Atunci când un grup de oameni începe să se întâlnească regulat și să se susțină reciproc. Atunci când cineva, într-un loc nou, găsește o comunitate în care nu trebuie să explice tot ce a trăit pentru a se simți înțeles. Sau atunci când oameni care altfel poate nu s-ar fi întâlnit ajung, pur și simplu, să facă mișcare împreună.

Poate că aici se întâlnesc cel mai firesc începutul și prezentul lui Maksim. Mișcarea a fost mereu acolo, dar sensul ei s-a schimbat odată cu el: cândva îl purta spre următoarea competiție; astăzi îl apropie de oameni.

La cinci ani, Maksim a fost pus pe o pistă și i s-a spus să alerge. Au trecut decenii de atunci. Au venit competițiile, victoriile și călătoriile. Apoi războiul, plecarea forțată de acasă și nevoia de a o lua de la capăt. Maksim încă merge înainte. Doar că astăzi nu mai este vorba doar despre cât de repede sau cât de departe poate ajunge el, ci despre câți oameni poate ajuta să meargă și ei la rândul lor mai departe alături de el.

Această poveste a fost realizată de UNHCR, Agenția ONU pentru Refugiați, în cadrul activității sale de a evidenția experiențele, reziliența și contribuțiile refugiaților din Moldova. UNHCR colaborează cu autoritățile naționale și locale și cu partenerii săi pentru a proteja refugiații, a sprijini accesul acestora la servicii și a contribui la crearea unor oportunități de incluziune în comunitățile care i-au primit.